“Fiica mea e lesbiană?!”

      Un mesaj cu un conţinut mai aparte (dar nicidecum în afara realităţii) am primit recent de la o mamă din Rădăuţi. Elena M. Ne scrie, impacientată, că i se pare că fiica sa, în vârstă de 16 ani, elevă în clasa a X-a, ar fi foarte apropiată de o colegă de şcoală, în vârstă de 18 ani, cu care „se pare că are şi un fel de relaţii intime”. Elena se întreabă dacă nu cumva fiica ei „este lesbiană”, „ca şi cealaltă” (despre care ştie că, totuşi, a avut un prieten) şi ne transmite că deşi este, la rândul ei, „destul de tânără” (42 de ani), nu ştie cum şi ce să vorbească cu fiica sa pentru ca ea „să revină la normal”.    

     Răspunsul nostru este că, cel mai probabil, fata Elenei, adolescentă, nu este lesbiană şi că, probabil, acesta este doar un episod din evoluţia sa sexuală, generat de factori psihosociali şi mediatici care, în mod mai preganant, le pot afecta în contemporaneitate pe tinerele fete. N-am putea spune nicidecum dacă ceea ce se întâmplă este „rău” sau este „bine”. Sunt însă aspecte pe care le putem explica şi asupra cărora putem interveni (deşi cel mai adesea astfel de episoade se sfârşesc relativ repede, odată cu trecerea tinerei într-o altă etapă a sexualităţii sale sau, cu alte cuvinte, odată cu maturizarea sa sexuală).     După cum am afirmat şi cu alte ocazii, trebuie să precizăm că ceea ce numim, îndeobşte, „lesbianism” constituie o sumă de comportamente, atitudini şi manifestări (nu neapărat cu caracter strict sexual) diverse în sine şi diverse de la o persoană la alta (sau de la o epocă la alta). În ce ne priveşte, ne este foarte greu a vorbi despre un „lesbianism genetic”, „înnăscut”, dar mult mai uşor despre comportamente, atitudini şi manifestări induse, adesea, prin educaţie (chiar şi neurmărindu-se un asemenea rezultat) mimetism, influenţe personale, de grup sau sociale (inclusiv mediatice).

    Pentru a înţelege mai bine câteva aspecte, ni se pare necesară o scurtă trecere în revistă a câtorva fapte de istorie a „lesbianismului”. În antichitatea timpurie, de exemplu, până spre vârsta adolescenţei, fetele erau educate în grupuri de femei (societăţi feminine), în cadrul cărora le era făcută inclusiv o iniţiere sexuală, pentru ca ulterior fetele să fie redate lumii, să se căsătorească şi să aibă o viaţă „normală”. În legătură cu acest context, s-au păstrat mituri legate de insula Lesbos (de fapt, Lesvos!) sau de „amazoane”. Pe de altă parte, folclorul multor popoare (printre care şi al nostru) reţine întâmplări (puse într-un halou de magie) vorbind despre ritualuri exclusiv feminine, în locuri retrase (de regulă, păduri). La ele participau, de regulă, fete tinere (eventual virgine sau recent măritate) care, ascunse de ochii restului lumii (adesea noaptea) efectuau diverse practici (unele dintre ele cu evident caracter erotic), dezbrăcate sau sumar îmbrăcate. Pe de altă parte, şi în cultura tradiţională românească, în desfăşurarea şezătorilor exista cel puţin o etapă în care fetele tinere se aflau împreună şi discutau inclusiv subiecte privind iniţierea erotică sau, dacă nu, iniţierea era realizată într-un grup din care făceau parte şi femei măritate. Într-o altă ordine de idei, dincolo de practici existente, se pare, mereu în cadrul unor comunităţi de femei constituite astfel, adesea, dincolo de voinţa lor (închisori, şcoli de fete, internate etc.), practici menite a rămâne „secrete” (şi a nu se generaliza!), „lesbianismul” a ieşit din umbră începând cu prima parte a secolului trecut, într-un context de „liberalizare” din ce în ce mai vizibilă a sexualităţii şi a practicilor sexuale. De altfel, practicile cel mai des (deja) mediatizate (şi ivite mai ales în grupuri şi comunităţi artistice) erau mai curând expresii de „bisexualitate” (vezi cazuri celebre ca Anais Nin, Frida Kahlo, Simone de Beauvoir). Astăzi, „liberalizarea” a atins cote nebanuite (şi din cauza revistelor specializate, a industriei filmului, a industriei porno – ca fapt particular), la care se adaugă şi o mai mare democraţie şi libertate a individului; însă manifestările „lesbiene” cele mai întâlnite sunt nu doar o expresie a unui mimetism social şi cultural, ci mai ales una a derutei individuale (şi nu neapărat – doar – sexuale).

    În ce priveşte adolescentele de astăzi, se pare că unele dintre ele reiau, în felul lor, în scop iniţiatic, episodc, nu atât experienţe „safice”, cât mai curând de tipul celor silvatice de odinioară. Atât că nu mai este nevoie ca ele să aibă loc în pădure, într-o noapte cu lună, ci în locuinţa părinţilor, când aceştia sunt plecaţi de acasă. Se pare că unele fete trec printr-o astfel de perioadă de iniţiere şi experiment sexual (potrivit informaţiilor noastre, această etapă poate începe, de la caz la caz, de la 12-13 ani şi se sfârşeşte în jurul vârstei de 19-20 de ani, dacă nu este continuată şi în perioada studenţiei, ci precizarea că, cel mai adesea, pentru o fată, o asemenea perioadă nu durează mai mult de 3-4 ani, uneori finalizându-se chiar după 2-3 luni sau doar după câteva întâlniri cu substrat erotic) din motive ca cele care urmează: dorinţă de a afla, de a se iniţia, de a exersa, de a compara (cu ce crede, face cealaltă), refuzul temporar sau amânarea unor relaţii sexuale (chiar şi minimale) cu substrat sexual cu băieţi/ bărbaţi (din teama de sarcină, de complicaţii cu familia etc. sau datorită faptului că încă nu se simt în stare să administreze o astfel de relaţie, aşa încât se simt mai confortabil, mai apărate de „cea mai bună prietenă”).

                                                                                                        Cristina A. Boca